Suntem cu toții olimpici
Lucrând ca medic, mi-am dezvoltat tendința să sar în ajutorul celor din jur de fiecare dată când cred ca au nevoie. Așa că mi-este greu să mă abțin atunci când oamenii în general și cei din familie în special, trec printr-o perioadă grea și nu acceptă ajutorul pe care aș putea să îl ofer.
Cu timpul, am înțeles că noi, oamenii, nu vrem doar să ne vindecăm suferința. În mod mai mult sau mai puțin conștient, alegem o cale care să ne ajute să învățăm lecțiile pe care sufletul nostru intenționează să le învețe.
Lecția pe care am avut-o de învățat este să nu forțez o doamnă în vârstă să treacă strada doar pentru că stă la trecerea de pietoni și pare să aibă nevoie de ajutor. E posibil ca doamna să nu vrea să traverseze sau să vrea să facă asta singură, pentru a-și dovedi că încă mai poate s-o facă fără ajutor.
Prima dată când am conștientizat această lecție a fost prin intermediul pacienților de vârstă adultă pe care mamele sau soțiile i-au convins că au nevoie de un consult medical. Mi-am dat curând seama că nu își doreau acest lucru, datorită lipsei de implicare și necomplianței la tratament pe termen lung. Așa că am început să le refuz pe doamnele bine intenționate de altfel, și să primesc doar pacienții care ei înșiși cer să fie ajutați.
A fost mai dificil când lecția s-a prezentat sub forma unui membru de familie care este în suferință și nu acceptă ceea ce cred ca l-ar ajuta.
Fiind o fire care empatizează ușor, a fost dificil pentru mine să-l văd suferind. Simțeam frustrare si furie că nu-mi ascultă sfatul, plus propriul meu discomfort fizic pe care îl am de obicei in prezența suferinței.
Am hotărât să-i respect decizia de a-și alege propriul mod de tratare a durerii, deși nu eram de acord cu el.
Ca să pot să fac acest lucru, a fost nevoie să-mi schimb percepția pe care o aveam despre situație.
M-a ajutat să-l văd ca pe un atlet care și-a ales să treacă prin această probă. Îl văd că se chinuie, că-i este greu și îl susțin de pe margine, gata să-i sar în ajutor dacă mi-l cere.
Când urmăresc un atlet care și-a ales proba de alergare cu obstacole, nu mă ofer să reduc din înălțimea gardului pentru că mi se pare prea înalt. Sau dacă un atlet cade și se lovește la picior chiar înainte de linia de sosire, nu-i sar in ajutor decât dacă imi cere acest lucru.
La Jocurile olimpice, atleții transpiră, obosesc, au crampe, dureri, entorse sau chiar fracturi, plâng, sunt furioși, frustrați sau sunt pe punctul să renunțe. Totul face parte din joc. Și-au ales să participe tocmai pentru a trece prin aceste dificultăți și provocări. Ei știu că nu e doar o plimbare prin parc. La fel este și cu viața omului pe această planetă. Acceptând acest lucru în loc să mă plâng și să opun rezistență, jocul devine mai ușor și mă ajută să ajung mai repede la linia de sosire.
Cu toții ajungem pe podium mai devreme sau mai târziu. Dacă simțim că nu suntem încă acolo, e pentru ca nu am terminat jocul.
Această perspectivă mă ajută când văd oameni în suferință sau când mă lupt cu ceea ce pare să fie o situație dificilă.
Personalitatea mea nu vrea să treacă prin discomfort dar sufletul meu are un motiv pentru care a ales să trec prin această situație.
Experiențele pe care le-am avut în viață m-au ajutat să înțeleg că suntem cu toții atleți olimpici și exploratori curajoși care își împing limitele pentru a învăța lucruri noi și a explora teritorii necunoscute.
Și mă face să mă simt mai bine când aleg apreciere și admirație pentru curajul, determinarea și hotărârea de care dăm cu toții dovadă prin simplul fapt că am ales să avem experiența extrem de provocatoare de a trăi pe această planetă magnifică.